Cumpara ACUM produsele tale preferate de la Adams Suppliments, cu -25% REDUCERE! Promoția mai ține:
0zile :00ore:00min:00sec

Musli cu Fructe 1000g Sanovita

Brand: SanoVita
Prezentare: 1000 gr.
Categorie: Cereale
Cota TVA: 9%
Poti returna acest produs in termen de 14 zile in ambalajul original!
14,99 lei
 

Stoc 4 buc.
 


CANTITATE: 
vezi detalii

Parerea clientilor

Adauga comentariu

Alege combinatia optima


Economisesti 1,38 lei
25,11 lei 26,49 lei

Descriere generala

Musli cu Fructe 1000g

Este excelent pentru un mic dejun complet, bogat in fibre alimentare si nutienti cu proprietati in echilibrarea procesul digestiv.

Beneficii:

-Cereale integrale, fructe, migdale, seminte de in si miez de floarea - soarelui, -acest amestec este excelent pentru un mic dejun complet, bogat in fibre alimentare si nutienti cu proprietati in echilibrarea procesul digestiv.

-Se consuma cu lapte, fructe naturale, iaurt sau suc natural de fructe.

-Niciunul din ingrediente nu provine din culturi modificate7genetic.

Compozitie:

  • -Fulgi de cereale integrale (grau, secara, ovaz, orz),
  • -fulgi de porumb,
  • -stafide,
  • -curmale,
  • -caise,
  • -mere,
  • -ananas confiat (ananas, zahar),
  • -papaia confiat (papaia, zahar),
  • -seminte de floarea soarelui - miez,
  • -seminte de in,
  • -banane chips (banane, zahar, miere, ulei de floarea soarelui),
  • -migdale,
  • -nuca de cocos.

Contine gluten din cereale.

Administrare:

Se consuma cu lapte, fructe naturale, iaurt sau suc natural de fructe.

Rolul componentelor:

Ovazul este o graminee (familia Poaceae) cultivata in aproape toate zonele Europei, in zonele temperate ale Americii de Nord servind in deosebi ca hrana pentru animale. In Africa este cultivata in special in Kenia si Etiopia, dar si in Africa de Sud, Maroc, Alger si Tunisia. Genul Avena cuprinde aproximativ 30 de specii, in cadrul caruia patru dintre speciile hexaploide, printre care si ovazul, sunt sterile.

Ovazul este cunoscut doar ca si cultura, originea sa fiind neclara. Nu a fost cultivat atat de timpuriu ca si graul si orzul, si probabil ca a crescut spontan multa vreme in camp, poate chiar secole pana sa fie introdus in cultura. Semintele de ovaz s-au gasit in Egipt in vestigii vechi de 4000 de ani, dar acestea foarte probabil  nu provenneau din cultura. Cele mai vechi vestigii cunoscute de ovaz din cultura au fost gasite in niste pesteri in Elvetia, datand din jurui lui 1000 I.Hr, din Epoca Bronzului. Avena sativa a evoluat probabil in nordul sau centrul Europei din specia salbatica A. Sterilis L. Din su-vestul Asiei.

Istoricii spun ca triburile celte si germanice cultivau ovazul acum 2000 de ani. Ovazul a fost cunoscut si de catre egipteni, evrei, greci si romani. Virgiliu remarca planta in Georgicele sale, cu specificatia ca se cunostea cultivarea sa. Pliniu mentioneaza si el planta. Este, prin urmare, destul de probabil ca romanii cunosteau ovazul in principal ca o planta furajera. Pliniu spunea ca germanii au folosit fulgi de ovaz sub forma de terci in alimente. Dioscorides si Galen aduceau afirmatii similare, dar acesta din urma adauga ca, desi era dedicat mai mult ca mancare pentru animale, in vremuri de foamete era folosit si de catre oameni. In Anglia ovazul a fost dus de catre barbari in jurul lui 1640. In Lumea Noua a fost dus tot in anii 1600. In Norvegia si Suedia a ajuns cultivat pana la 64° – 65° latitudine nordica.

Odata cultivat, ovazul a avut multiple utilizari alimentare si medicinale, asa cum se specifica in Eclectic Materia Medica din 1922. Apa din fulgi de ovaz era folosita pentru a completa hrana bebelusilor si laptele atunci cand acestia sufereau de diaree. Era folosita de asemenea ca bautura demulcenta in diaree si dizenterie la adulti. Fulgii de ovaz facuti terci erau considerati o hrana excelenta si usor de digerat in starile de convalescenta.

Tinctura de Avena era folosita ca stimulent si tonic nervos. Era vazuta de catre multi ca remediu de oarecare importanta instarile de slabire nervoasa, si in afectiuni asociate epuizarii nervoase. Se mai administra pentru calmarea spasmelor la nivelul gatului si vezicii urinare, in unele cazuri in reumatismul recidivant. Se afirma ca este util nu ca antireumatic, ci pentru slabiciunea care sta la baza predispozitiei la reumatism, astfel ca pacientii vor fi mult mai putin afectati de influenta meteorologica. Probabil ca valoarea sa cea ma mare ca remediu era energizarea in starile de epuizare nervoasa, dar era folosit si in durerile de cap cauzate de oboseala, in cele asociate menstruatiilor.

In medicina romaneasca de la mijlocul secolului trecut ovazul era apreciat ca emolient si diuretic, servindu-se grauntele decorticate pentru ceaiuri, in afectiunile inflamatorii ale tubului digestiv.

Grauntele de ovaz contin proteine, carbohidrati, fibre, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, tiamina, riboflavina, niacina, vitamina B6 si folat in cantitati mici, aminoacizi esentiali, acizi grasi printre care acidul linoleic, acidul oleic si acidul palmitic. In comparatie cu alte cereale se considera ca ovazul are un continut proteic ridicat cu un profil bun de aminoacizi, cu un nivel ridicat de lizina. Continutul de grasimi este de asemenea mai mare decat al altor cereale, cu o proportie mare de acizi grasi nesaturati.

Se considera ca fibrele solubile din grauntele de ovaz reduc colesterolul sangvin la oameni, datorita prezentei β-glucanului. Ovazul a aratat de asemenea activitate hipoglicemica si efecte benefice asupra functiilor gastro-intestinale, si par sa aiba efect de protejare impotriva cariilor. Compusii care contribuie la proprietatile antioxidante ale fainei de ovaz includ gliceril-esterii  acidului hidroxicinamic, acidului ferulic si ai acidului cafeic.

Inul - Aceasta planta erbacee, originara din India si China, este utilizata pentru fibra sa si pentru seminte (din care se obtine uleiul de in). Inul este o planta prezenta in istoria umanitatii inca din cele mai vechi timpuri, fibrele de in fiind cele mai vechi materiale utilizate de om. Inul nu este cultivat doar pentru larga sa utilizare in industria textila. Semintele de in sunt recomandate in curele de slabire si in mentinerea sanatatii. Micile seminte de culoare bruna, lucioase si tari, sunt folositoare doar dupa ce au ajuns la maturitate. Se pot consuma ca atare sau macinate.

Inul este o planta erbacee, anuala, cu radacina pivotanta, tulpina cilindrica si groasa ce poate ajunge pana la 110cm. Frunzele sunt alterne, lanceolate, florile sunt albastre-azurii si infloresc in iulie-august. Fructul este o capsula globuloasa cu 7-10 seminte ovoide, turtite, de culoare brun-deschis. Prin zdrobire dezvolata un miros caracteristic de ulei de in, cu gust mucilaginos, uleios. Puse in apa, semintele de in se umfla. Semintele se recolteaza la deplina maturitate a capsulelor, in august-septembrie.

Datorita mucilagiilor dar si fibrelor din componenta tegumentului seminal, semintele intregi sau pulverizate au actiune laxativ-purgativa si protectoare a mucoasei digestive. In cazul administrarii sub forma depulbere actiunea laxativa este completata si intregita de efectul lubrifiant al uleiului gras care faciliteaza miscarile peristaltice. Uleiul de in este bogat an vitamina F, fiind utilizat la prepararea diverselor unguente. Lini semen, produsul vegetal al inului se foloseste in tratamentul constipatiei, inflamatii ale cailor urinare, extern pentru cistite, arsuri, furuncule, abcese, sermatoze uscate. Se poate administra sub forma de infuzie, macerat, cataplasme, decoct. Deoarece sunt o sursa vegetala importanta de acizi grasi omega3 (acid alfa- linoleic), reduc colesterolul si trigliceridele si ajuta la prevenirea cancerului de san, colon, prostata si piele. Cercetarile arata ca semintele stabilizeaza cantitatea de zahar din sange si cresc sistemul imunitar.

Planta anuala cunoscuta si utilizata din timpuri stravechi, foarte inalta, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate in calatidii mari care de-a lungul zilei isi orienteaza pozitia dupa soare, de unde si denumirea de floarea-soarelui.

Domesticita de catre indienii din continentul american, floarea soarelui are o indelungata si interesanta istorie ca planta alimentara.

In vremuri preistorice, oamenii foloseau semintele de floarea soarelui in scopuri ornamentale si ceremoniale, precum si in scop alimentar. Inainte de domesticire plantele salbatice erau raspandite pe continentele Nord- si Central-American; in numeroase locatii din estul Americii de Nord sapaturile arheologice au gasit seminte de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datand probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. In acesti ultimi 3000 de ani indienii au marit dimensiunile semintelor modificand gradat compozitia genetica a plantei prin selectii repetate a exemplarelor cu semintele cele mai mari. Dovada arheologica acceptata pentru recunoasterea formelor domesticite ale florii soarelui este cresterea in dimensiuni a achenelor; dimensiunea minima de 7,0 milimetri pentru a stabili daca o anume achena provine de la o planta domesticita a fost stabilita in 1950. Principalul areal de domesticire pare sa fi fost localizat in zonele impadurite din estul Americii de Nord, cea mai ferma dovada provevind dintr-un site din Arkansas dovedita a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potentiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.

Semintele de floarea soarelui au fost si sunt consumate proaspete, prajite, uscate si gatite si utilizate ca si sursa de ulei. Mugurii florali, in trecut, erau fierti. Semintele prajite au fost folosite ca si substituent pentru cafea. Indienii apasi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau semintele plantelor salbatice pentru ca uleiul produse de semintele din florile lor mai mici era de calitate superioara. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau ca atunci cand plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn ca vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau ca atunci cand floarea soarelui era inalta si deplin inflorita, bizonii vor fi grasi si carnea lor buna. Semintele erau consumate de multi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prajite si amestecate cu alte seminte; in Mexic aveau si valoare medicinala ameliorand durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.

Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota ca „printre Cochiti, un remediu casnic pentru taieturi si alte rani este sucul proaspat din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belsug peste rani, se bandajeaza, si rezulta invariabil intr-o refacere rapida, fara niciun caz de infectie”.

Din plantele salbatice se extrageau si vopsele de culoare rosie si neagra, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extragea o vopsea galbena. Indienii Hopi cresteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obtinand astfel o vopsea purpurie folosita, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri.

La sfarsitul secolului XIX Ludwig si Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbandu-l cu acid clorhidric mediu diluat au obtinut o substanta glucidica fermentabila si un colorant violet. In 1878 E. Diek a gasit in planta mici cantitati de inulina, mari cantitati de levulina si un glucid dextrogir. Chardon a obtinut in 1873 o oleorezina interesanta, iar Buschmann a obtinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaina si colina. Mai tarziu in America semintele au fost folosite uneori ca diuretice si expectorante in afectiuni pulmonare si laringiene. Uleiul extras din seminte a devenit un articol de comert la inceputul anilor 1900.

Tulpina de floarea soarelui tratata ca si inul produce o fibra lunga si fina care se spune ca era folosita in China pentru falsificarea matasii.

Helianthus annuus a fost introdusa in Europa in secolul al XVI-lea si a fost mult cultivata in Rusia, Ungaria, Bulgaria si Italia pentru o lunga perioada de timp ca sursa pentru cantitati mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui obtinut din seminte a fost mentionat pentru prima data in anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru rani. In Rusia s-a folosit tinctura de frunze si flori in boli ale sistemului respirator, fapt consemnat in Rapoartele anuale Merck in 1908.  Aici uleiul din seminte era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grasimea animala de catre taranii rusi care trebuiau sa posteasca aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Grecesti. Acelasi lucru s-a intamplat mai tarziu si in Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui in febra malariei. Frunzele erau raspandite pe un pat acoperit cu o patura inmuiata in lapte cald, in care era apoi infasurat pacientul si tinut o ora sau doua pana transpira abundent; procesul era repetat in fiecare zi pana accesul de febra disparea. Tinctura din frunze si flori era recomandata in combinatie cu balsamicele in tratamentul bronhiectaziei.

In medicina populara, semintele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice si expectorante. In plus, semintele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de ingrasare pentru pasarile de curte, pentru a sustine producerea de oua, pene sau piele, dand acestora din urma un luciu frumos. In Rusia, din floarea soarelui se mai obtinea potasiu.



Parerile clientilor

Ai cumparat sau primit acest produs? Spune si altora parerea ta.
Adauga comentariu


Te-ar putea interesaClientii care au cumparat acest produs, au mai cumparat